cred ca defectele mele cele mai mari sunt că nu ştiu sa vorbesc si sa inţeleg, să ascult şi sa raspund. sunt un om guraliv. imi place sa vorbesc mult. cred ca de cele mai multe ori spun lucruri care conteaza si care au o importanta pentru oameni pentru care le spun.
imi dau seama ca sunt lucruri pe care le spun si nu ajută de loc pe nimeni chiar daca eu cred ca le spun cu scopul de a ajuta. ce mica e diferenta dintre rau si bine, dintre pasiune si ura. totul tine de o secunda, de un gest, de o privire, o grimasa, totul tine de nimicuriile din jurul nostru. nimicurii care fac lucrurile importante, lucruri care conteaza foarte mult si care, dupa un timp ne dam seama ca au fost niste cacaturi si ca au stricat totul in loc sa creeze. secundele, clipele. traieste clipa zicea cineva. degeaba daca o traiesti singur. Mai urât este când eşti singur chiar dacă ai pe cineva lângă tine. Avem langa noi atati oameni si de multe ori nu ne ajuta cu nimic nici unul. Pana la urma tot singur te descurci de cele mai multe ori. Si pe urma te intrebi : de ce mai am nevoie de cineva atata timp cat nimeni nu ma ajuta ? chiar pare adevărată vorba aia : daca vrei să faci ceva klumea fă-o tu nu lăsa pe alti. Cel mai bine e să nu mai depindem de nimeni. Acesta este un lucru foarte greu. Trebuie să avem încredere în ceilalţi şi să sperăm că ceilalţi au încredere în noi.
destinul meu de pana acum este unul fericit. spun asta pentru ca atat profesional cat si sentimental am tot ce imi trebuie. Am reusit sa cunosc o persoana care mă intelege, care a incercat sa ma inteleaga si care apoi a avut rabdarea sa stea sa imi explice unde gresesc, de ce nu este bine ce fac, sa ma înveţe sa iert si sa fiu mai răbdător. Este extraordinar sa stii ca cineva îşi răpeşte din timpul lui pentru tine. Si eu cum raspund la toate astea ? ca de obicei: cu noroi, cu prostie, cu frica, cu raceala. De multe ori am impresia ca ştiu oamenii, şi le stiu obiceiurile. Cat gresesc. Nu sunt in stare sa stiu ce trebuie sa ii fac unei persoane pe are o iubesc. Nu stiu sa protejez o inima care da totul si de multe ori nu cere nimic decat lucuri simple si normale. De ori îmi dovedesc cât sunt de copil si că maturitatea deocamdată stă doar lângă mine nu şi se manifestă în mine.
Vi s-a intamplat sa va saturati de voi ? sa vreti sa iesiti din corpul pe care il aveti si sa mergeti in altul ? pur si simplu sa va schimbati asa de la o zi la alta ? mie mi se întamplă des. M-am saturat de mine, de prostiile mele, de raul care il fac. Paradoxul face ca si atunci cand vreau sa ajut sau sa alin cu o vorba buna chiar si atunci ranesc. Spun prea mult sau tac, nu inteleg, vreau explicatii prea multe, ma pierd în generalităţi. De curand mi-am dat seama unde gresesc si de ce am probleme. E simplu: singurele probleme care le am sunt cele create de mine. Sunt problemele are mi le fac singur. In rest chiar nu am nici o problema. Ma uit in jurul meu si vad oameni cu adevarate probleme, oameni care nu au nici o vina pentru ce li se intâmpla sau pentru ce li s-a întâmplat. Problemele mele sunt cele create de mine.
De cand mi-am dat seama de asta încerc sa caut rezolvări. Şi am găsit. Sper ca să le pun si în practică. Trebuie sa recunosc că am fost ajutat de o persoana matură, care în acelaşi timp este şi diferită şi asemănătoare mie. O persoană căreia îi mulţumesc pentru că m-a iertat de atâtea ori si că a avut răbdare cu mine.
Frământăriile din mine nu sunt deloc bune, dar cred ca ele trebuiesc să existe. De multe ori în loc să mă scoată din probleme mă adâncesc. Gândesc lucruriile si situatiile prea mult, mă adâncesc in ele, mă supăr, pierd timp preţios pe câcaturi, las factori externi să mă influenţeze. Am uitat de instinct. Si atunci când imi aduc aminte de el îl întrebuinţez în mod greşit. Am uitat tocmai pentru că mă pierd in detalii aiurea si că mă frământ pentru inutilităţi si când trebuie cu adevărat să mă implic şi să fiu atent sunt de multe ori epuizat si nu mai am răbdare. Este lipsa mea de acţiune şi implicare.
Mă gândesc acum la un lucru pe care aş vrea să îl înţeleg mai bine. De ce oameni zic adevărul si sunt sinceri numai după ce ceilalti îi enervează sau le zic ceva rău ? Părerea mea este că de multe ori cele mai mari adevăruri se zic le nervi si supărări. Normal că nu este aşa tot timpul. Oameni care sunt sinceri si corecti îţi zic direct ce vor si ce simt. Mie imi place enorm chestia asta. Când mă cert cu cineva şi începe ăla să îmi zică ce simte cu adevărat pentru mine. E foarte tare. Cred că situatile astea se întâmplă dintr-un cauză foarte simplă şi clară : lipsa de comunicare. Eu încerc când am o problemă să o rezolv cu persoana respectivă cât mai repede. Vorbesc cu el, îi explic cum văd eu problema, îmi explică si el, si de cele mai multe ori la sfârsitul zilei rezolvăm neintelegerea. E mai trist când incerc sa explic problema celuilalt şi el nu înţelege.
Sunt de acord cu ce zice Blaga despre cunoaşterea paradisiacă (de a potenţa misterul, logicul, raţionalul) si cea luciferică ( nu are ca scop desluşirea misterului ci amplificarea, adâncirea acestuia). Cred că de multe ori nu trebuie sa analizăm atât, nu trebuie să ne frământăm atât. Pentru că dacă facem asta, dacă încercăm să aflăm lucruriile în toată adâncimea lor pierdem. Pierdem lucruriile care contează cu adevărat. Unele lucruri pur si simplu trebuie sa le luăm cum sunt, nu trebuie să vorbim mult despre ele. Câteodată ne ajunge doar o respiraţie, o privire, o atingere, o adiere pentru a înţelege. Nu avem nevoie de atâtea explicaţii. Lucrurile bune pur şi simplu se întâmplă. Iubirea pur şi simplu se întâmplă. Cunoaşterea paradisiacă vine după ce iubirea nu se mai întâmplă şi începi să sapi.
Şi sapi atât încât ajungi, de multe ori, să rămâi singur. Până la urmă ce înseamnă singurătatea asta ? Nu ştiu. Ştiu doar că e de câcat să fii singur numai că în acelaş timp cred foarte tare că trebuie să fim singuri în anumite perioade a vieţii. Te speri puţin la început. Cred că atunci când rămâi singur totuşi există cineva cu tine : există Dumnezeul tău. Îl iei în suflet şi începi să îi pui întrebări, să încerci să găseşti explicati. Nu ştiu dacă primim răspunsurile bune. La un moment dat ne oprim. Ce ne facem să ne oprim ? Încă nu ştiu...................................... cică trebuie să pierdem persoanele dragi ca să ne dăm seama ce reprezintă pentru noi cu adevărat. o fi adevarat ? sunt atâţi nu ştiu în viata mea pe care nu îi doresc.
Un lucru pe care încă nu îl înţeleg : de ce trebuie ca între doi prieteni apropiaţi diferenţa să o facă nişte vorbe ? De ce ne legăm si ne schimbăm toată atmosfera plăcută doar din cauza unor cuvinte aruncate ? De ce sunt asa importante cuvintele ? Până la urmă contează că îl auzi, că îi simţi respiraţia, că te bucură enorm vocea aia care tânjeşte să fie lângă tine. Şi apoi ? el zice ceva şi cade castelul de bucurie si intervine o prăpstie de supărare si întuneric. Cred că la sfârşitul zilei trebuie să stai lângă acel om care te iubeşte şi să îl înţelegi, să accepţi micile lui glume şi să treci repede peste ele ca să nu uiţi ce vroiai să îi spui. Ratăm lucruri valoroase doar pentru că am înţeles greşit, doar pentru că am crezut că ne persiflează. Poate că de multe ori ratezi să-i spui lucrul pe care vroiai să il spui de când te-ai despărţit de el/ea dimineaţă, să îl ţi de mână si să îi sopteşti la ureche: te iubesc.
