despre un anume curaj

se întâmplă ca in viaţă să ne placă anumiţi oameni iar alţi să nu ne suporte. se întâmplă să cunoaştem oameni curajoşi şi se întâmplă să cunoaştem oameni laşi sau fricoşi. mă refer aici la oameni care nu au curajul să vorbească cu tine după ce te-ai certat cu ei sau ai avut o divergentă de părere si preferă să meargă să te bârfească sau să ţină în el până când la un moment dat izbucneş-te.
cel mai mult mă enervervează şi mă deranjează oamenii de genul ăsta, oamenii care nu au curajul să vină să vorbească cu tine daca are o problemă. ce este atat de greu ? de ce nu poate să vină să rezolvăm problema ? tot timpul am fost de părere că dacă te cerţi cu cineva rezolvă problema pe loc, nu o lăsa să fermenteze, să iasă mai urât la urmă. dacă am o problemă stau şi vorbesc cu omul ca să rezolvăm tot ce s-a intamplat. aşa mi se pare cel mai corect: dacă ai o problemă rezolv-o cu persoana respectivă nu te duce să vorbesşti cu alţii sau să bârfeşti. ce m-am săturat de oamenii de câcat care nu au ce face şi atunci îţi ocupă timpul cu cacaturi.
bine aici mai este o problema: cand vorbesti cu ăla care are o problemă cu tine să o rezolvi şi afli peste ceva timp că el nu a înţeles nimic din ce ai discutat cu el şi te cerţi pe acelaş lucru pe care credeai că el la înţeles.
deci se poate. să transformăm rozul în negru pătrunzător.

stralucesc la teorie, sunt murdar la practică

da e vorba despre mine. in ultimul timp cineva tot îmi aduce aminte de chestia asta. strălucesc la teorie. sunt chiar foarte bun si explic, si ma implic si zic cum ar trebui sa fie, dar ma pierd apoi in practică. ce simplu este sa vorbesti. sa arunci cu vorbe pozitive, negative, de ajutor, de luptă, de milă, de supărare. este usor si simplu să vorbeşti. că vorbesc orice sau că vorbesc intr-un anumit domeniu e oarecum uşor pentru mine. când nu am habar stau mai la margine şi tac şi incerc sa invăţ.
nu mai vreau sa vorbesc atat. vreau pur si simplu sa vorbesc cand am ce spune cevacu adevarat important sau cand pot ajuta. la prima vedere e usor de zis, uşor de executat. la a doua privire, la a treaia privire îmi dau seama ca ajunge cateodata sa fie cumplit. nu stiu daca din obisnuintă sau că e natura meseriei mele, pur si simplu nu ma pot opri din vorbit sau comentat doar cand chestia devine problematica. si e foarte nasol. mi-e greu sa tac. nu pot sa tac cand vad colegi de varsta mea care au păreri aiurea. nu pot sa tac si intru peste ei sa le explic ca gresesc cand până la urma e părerea lor si trebuie sa le-o accept.
de multe ori ma gandesc ca mi-ar placea sa imi cos gura. nu cred ca solutile extreme sunt cele mai potrivite dar se intamplă cateodata sa imi fac singur rau din cauza gurii. am vazut niste copii surdomuti. sunt extraordinari ce frumos comunica, ce frumos dansează din brate si ce frumos simt. si ce e cel mai tare e ca nu vorbesc.
in viata pot sa spun ca tot ce avem incepe pe cale orală. intr-o relatie după prima chestie de aspect fizic apare vorba intre cei doi. se cunosc si e totul bine. poate fii totul bine pentru un timp indelungat sau pentru mai putin timp. e urat cand apare vorba in contradictoriu. glasul si vocea si vorba care odata te alina si îţi făcea bine se transformă intr-un sentiment opus de ura de injuratura sau de lipsa de respect. aici nu inteleg. de multe ori gresesc la nivelul vorbiri si a atitudini din punct de vedere a tonului. eu m-am obisnuit sa vorbesc sincer si sa le zic de obicei oamenilor adevarul. lucrul asta de cele mai multe ori mi-a facut rau. pana la urma totul porneste din creier si din principiu si vorbim de cele mai multe ori constient. problema e atunci cand ne enerveam si suntem putin inconstienti de ce zicem. ranim. si aici e trist pentru ca după spunem imi pare rau. de ce nu ne oprim inainte de a spune ceva urat ca apoi sa nu trebuiasca sa ne para rau ?
suntem niste fiinte inzestrate cu gandire. cateodata e degeaba.