este un post de acum 2 ani de cand m-am operat.
Salut la toată lumea.Săptămâna trecută a fost una dintre cele mai importante din viata mea. Am făcut operatie de extirpare a amigdalelor. Operatie a fost mistho pentru că nu am simtit nimic si am avut impresia că au terminat-o in 5 minute (operatie a durat 1 oră si 15 minute). Problema a fost după, când a început să imi treacă anestezia generală si să mă doară tot corpul. Asta a fost problema care usor, usor a trecut. Tristetea cea mai mare a fost spitalul si reanimarea.După ce m-au scos din operatie m-au dus la reanimare. Acolo de lovesti de o întoarcere în timp fără voia ta. O întâlnire cu mizeria, ignoranta, umilirea noastră ca oameni care mai avem si probleme de sănătate de către cei pe care noi îi votăm si îi plătim.Sala de la reanimare c-am de 80 metri pătrati, erau 6 paturi fiecare cu boala lui. Unul la nas, unul la urechi, unul la gât. Camera murdară din cale afară: pereti negri, tot felul de tevi înlocuite si pereti murdari de flamă de sudură, dulapuriile cu medicamente ruginite, geamurile murdare. Pe primul loc în top: paturile. Patul meu era mai mic decât mine cu vre-o 10 de cm. Eu dormeam pe diagonală (am 1m88). Salteaua era, cred, mai bătrână decât mine si purta semnele vremii pe ea. Urme de vomă, de urină, ser medical, glucoză scursă. Salteaua nu avea cearceaf. Salteaua era acoperită cu "chilotelul" păturii. Asternutul era rupt, galben spre maro de murdar si era mai mic decât mine cu 30 de cm. Îmi ajungea doar până la gât. Si ultima bijuterie din colectie: pătura. Albastră, murdară, infectă. Cred că din când în când se mai spală cu ea pe jos. Doctorul nu ma văzut decât la 24 de ore după operatie. El trebuia să mă vadă la ora 18 în ziua când m-a operat (am fost operat la 11) dar nici nu a venit în camera de reanimare. Aici este o chestie comică pentru că eu am aflat cine m-a operat abia după 2 zile după ce am fost operat. Pe mine trebuia să mă opereze o doamnă doctor dar a întârziat nu stiu de ce si a dat telefon să mă opereze altcineva. Ceva de genul: "mitică stai tu la amigdalele astea că îti fac eu o deviatie de sept când nu ai tu timp ". Mai veneau asistentele si iti spuneau să bei apă si să vorbesti că îti trece mai repede. Eu abia puteam înghiti, mă durea tot corpul, nu intelegeam nimic, nu puteam dormi, dar era important să vorbesc si să beau apă. Vorbeam cu ele pe telefonul mobil, prin mesaje. Este trist, jignitor, abject.După reanimare am mers în camera mea de spital. Camera 510. Stăteam cu un arab. Am râs de m-am pisat pe mine. Foarte tare arabul. A învătat o expresie de la mine: " e belită ". Avea o operatie la urechea internă. A avut o tumoare necanceroasă care i-a fost extirpată. La arab era belită grav. Tot ce făcea simtea în creier. Băga c-am 6 algocalmine pe zi. În cameră bătea un vânt pe la marginile geamului parcă nu aveam geamuri deloc. Dormeam cu batic în cap.Ar mai fii multe de zis. De asistente, de alti bolnavi, de doctori. Nu doresc nimănui să treacă prin asa ceva. Tine-ti la sănătatea voastră pentru că este cel mai important dar pe care îl avem. Îti dai seama de asta când esti pe un pat de spital si în dreapta ta tuseste unu, în fata ta vomită unu sânge, iar deasupra ta e doar un perete alb, plat, unde t-i se opresc toate gândurile. Să nu uităm că în partea stângă este geamul prin care vede cerul si speranta. Sănătate maximă
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Boala
Aseară am visat că o ardeam cu un tip de vârstă înaintată care locuia într-o casă improvizată undeva în cartierul Pantelimon, pe când cartierul Pantelimon era la modă printre hipsteri şi alţi oameni la modă. Şi omul ăsta mă luase cumva sub aripa lui şi îmi explica ce trebuie să fac, ca şi cum el era acest mega-exemplu de om de success. Şi na, eu i-am zis că am o problemă cu dinţii şi el a zis că i se spune şi meşterul ”Ştie tot” sau meşterul “Repară tot”. Bravo pisi, ce sa zic! Din coliba lui de paie a scos toate obiectele necesare reparării dinţilor mei, părea foarte profesionist, cu mănuşi de plastic şi toate alea, mi-a zis că o să mă doară şi întâi a făcut o operaţie minoră, apoi a luat un ac şi o seringă şi a înfipt-o în gingia mea, care nici măcar n-a amorţit mult şi până ne-am mai învârtit pe-acolo anestezia a dispărut şi am şi adormit.
*
În generală, aproape în fiecare an, într-un anotimp ales la întâmplare, răceam îngrozitor şi era nevoie de injecţii cu penicilină. Tanti Viorica, asistentă medicală, vecină de palier cu noi, femeie independentă cu un soţ cam ciudat plecat in Italia, venea la fiecare şase ore să înfigă în mine o seringă. Avea însă mâna uşoară, sufla de fiecare dată înainte să bage acul, de fiecare dată înainte să-l scoată şi tot de fiecare dată masa uşor cu o bucată de vată îmbibată în spirt ”Mona”. De multe ori când mă trezeam eram transpirată, mi-era somn, aveam febră, mi-era frig, dar mai ales mă durea tare tare gâtul când înghiţeam, salivă, mâncare, apă sau orice altceva. Pe vremea aia nu prea înghiţeam orice altceva.
*
La un moment dat, după ce mâncam mult “pireu!” cu ochiuri şi pâine, era ca şi cum interiorul gâtului meu se obişnuia cu mişcarea şi amorţea un pic şi era bine. Nu la fel se întâmpla când beam suc de ananas, sirop sau compot, un fel de răsfăţ suprem la care apelau ai mei de fiecare dată când eram atât de rău bolnavă, atât încât ei se simţeau ca şi cum ar fi avut în casă, pe patul din sufragerie sau pe cel din camera mică, uneori chiar cel din dormitor, un copil pe patul de moarte.
*
De când am început să locuiesc singură, răceam mai rar, până într-o zi când m-a lovit rău tare boala. Ar fi trebuit să fiu atunci un mini adult pentru că pe vremea aia aveam şi o slujbă şi îmi permiteam cam orice. Situaţia era atât gravă încât ar fi trebuit să merg măcar un pic la spital, în cazul de faţă mai multe spitale şi în cele din urmă la Spitalul Colţea, unde aşa cum învăţasem de la tata, m-am băgat în faţa tuturor celorlalţi pacienţi, pe care i-am etichetat din start ca fiind mai puţin interesaţi, mai puţin importanţi decât mine. Am intrat cu tupeu, având în vedere că starea în care eram în permitea să mă răsfăţ un pic şi înăuntru asistentele m-au tratat cu puţin interes, până când am scos o bancnotă de 500 de mii de lei şi le-am spus teatral ”Save me!” şi ele au ridicat atunci din sprâncene, au zis, ”Nu-i nevoie!”. Mi-au făcut o injecţie cu calciu, mi-au zis că trebuie să fac penicilină, eu am zis ”Dar nu cunosc pe nimeni aici, ce-o să fac?!” ”Nu ştim”, au zis ele, mimând un 10% interes datorită bancontei de plastic de pe masă, dar de fapt complet dezinteresate.
*
Mama a găsit apoi o femeie, fostă asistentă medicală, mică mică şi grăsuţă, care venea apoi la fiecare şase ore să-mi facă injecţiile, la mine acasă, în garsoniera din Dristorului. Nu prea ieşeam atunci din casă, mâncam multe banane, lucrurile erau peste tot grămadă şi femeia asta mi se părea plăcută la început, dar apoi a început să mă plictisească. Zilele erau lungi atunci, mă obişnuisem cu înţepăturile de la fiecare şase ore, era cald şi sfârşit de vară, îmi aduc aminte că îmi plăcea de un tip de pe hi5, dar el mă credea cam ciudată, cam dispe.
*
Am trecut şi peste asta, dar locul ăla şi săptămâna aia de boală au rămas undeva în timp, într-un univers mic şi sigur. A rămas un eveniment somehow magic pentru că singurătatea şi durerea au în ele o forţă atât de aprigă şi atât de blândă, ca un mare ventilator din lame, care te taie în bucăţi mici, în acelaşi timp cu aşa o eleganţă demna de iubit, fiind atat de intens dureroasă.
Trimiteți un comentariu