de ce avem nevoie de moarte ?

Acum ceva timp am vazut un film: "the bucket list" (cu morgan freeman si jack nicholson) în care este vorba de doi oameni, in primul rând necunoscuti si apoi diferiti, care se întâlnesc intr-o rezervă de spital. Cu greu încep să comunice şi din una din alta cei doi ajung să facă o listă cu anumite lucruri pe care vor să le facă înainte să moară. Desi aparent foarte diferiti unul de celalalt, ei descopera ca au mai multe lucruri in comun: nevoia neimplinita de a se impaca cu ei insisi, deciziile pe care le-au luat in viata si dorinta intensa de a-si petrece timpul care le-a mai ramas facand tot ceea ce si-au dorit candva. Aici cu o idee mai veche a lui Carter (freeman) cei doi fac o listă cu dorinte neîmplinite. Ca urmare, ignorand dispozitiile medicilor si bunul simt elementar, cei doi pleaca de la spital si pornesc la drum in cea mai mare aventura din viata lor. Cei doi se vad confruntati cu dificilele intrebari si raspunsuri ale vietii si, fara sa-si dea seama cum, devin buni prieteni.
Zilele trecute am vazut un alt film " my life without me" (cu amanda plummer si mark ruffalo) în care Ann de 23 de ani, este casatorita, are doi copii si duce o viata modesta de familie, intr-o rulota, instalata in curtea mamei. Cand afla ca sufera de o boala incurabila, tumoare la ambele ovare, si ca mai are doar doua luni de trait, Ann incearca sa traiasca in acest scurt interval, cat intr-o viata intreaga. Ea face o listă cu lucruriile pe care vrea neapărat să le facă. Aproape toate lucruriile tin de familia ei. In film apare si alt bărbat de care ea se îndrăgosteste si cu care are o relatie. În finalul filmelor Carter si Ann mor.
De ce v-am spus toate astea ? vreau să vă întreb ceva: de ce avem nevoie de accidente, boli, depresii, moarte ca să le spunem celor pe care îi iubim ce simtim pentru ei ? de ce trebuie să asteptăm ca viata sa ne dea un ultimatum pentru a ne pune in miscare ? de ce nu avem curaj să le zicem celor pe care îi iubim ce simtim cu adevărat ?
Trebuie sa recunosc că si mie mi s-a întâmplat. După ce am fost operat ( nu era o operatie mare, dar importantă pentru mine pentru că am suferit de-a lungul anilor foarte tare din cauza bolii si vroiam sa scap odată) am fost dus la reanimare, un loc foarte infect. Acolo, la un moment dat, când am început să devin constient, au venit părinţii mei la mine. Si au stat aşa putin. După ce ei au plecat mi-am dat seama cât de singur sunt şi că vreau sa îi am lângă mine toată viata, să le zic atâtea lucruri, să-i sun pe fraţii mei să le zic cât de mult îi iubesc. Mi-am dat seama cât sunt de fricos să le zic ce simt pentru că m-ar putea considera slab. Când eram acolo în spital mă gândeam la câte puteam să fac, la câte o să fac după ce mă fac bine, că voi iubi mai mult, că mă voi distra mai mult. Unele lucruri la care m-am gândit atunci le-am si pus în practică. La celelalte încă lucrez.
Când mă gândesc putin înapoi, atât la mine cât şi alti oameni, îmi dau seama cât suntem de laşi, fricosi, că nu ştim să ne bucurăm de cele mai simple lucruri şi că trecem foarte usor peste anumite sentimente. Că nu ştim să îl preţuim pe cel pe care îl iubim, doar după ce nu mai este. Că am vrea să ii zicem atâtea lucruri. De ce suntem asa de slabi? De ce nu suntem în stare să simţim mai mult şi să vorbim mai puţin ?
Cu tristete trebuie să recunosc că si eu fac lucruriile astea. Am atâţia oameni frumoşi lângă mine şi nu îi preţuiesc deloc. Nu ştiu să îmi preţuiesc prietena la adevărata valoare, să îi ofer linişte pentru că..............nu stiu. cred că o să îmi dau seama când nu o sa mai fie. Oricum unii oameni rămân în sufletul meu toată viata.
Chiar asa de mult contează să facem liste, să programăm totul ? de ce trebuie să fim singuri ca să ne dăm seama că trebuie să iubim oamenii ? Este atât de simplu să avem încredere, să avem pe cineva lângă noi, cu care să vorbim, să ne bucurăm. Mi-ar plăcea să fiu ca si nepoata mea, Daria. Are 2 ani si are inocenta aceea specifica copiilor. Pune intrebăriile cele mai frumoase. Si e atât de sinceră. As vrea sa fiu mai sincer cu mine în primul rând. Să nu mai îmi fie frică să le zic oamenilor pe care îi iubesc ce cred cu adevărat.
Cei care mă cunoasteti o să imi spuneti ca iar vorbesc filozofic si că important e să le pun in practică. Da, asa e. Aveti dreptate. De multe ori spun multe lucruri pe care nu mi le asum. Dar eu cred că oricine se poate schimba. Greu, usor. Cu răbdare o să mă schimb si eu. O sa actionez mai mult si nu o să-mi mai fie frică. Contrar ce arăt în viata de zi cu zi, chiar iubesc oamenii. Iubesc oamenii pentru că sunt paradoxali. Si din toate paradoxurile si diferentele ne nastem noi ca si oameni. Normal că pe lângă iubire există si suferintă. Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii... zicea Octavian Paler. După părerea mea asta ne formează pe noi ca şi oameni: suferinta si încercăriile. Liniaritatea e frumoasă dar plictisitoare.
E foarte important să facem lucrurile la timpul lor. Să nu aşteptăm niciodată. Pentru că de multe ori paradoxul vietii face ca să-i pierdem pe acei oameni cărora vrem să le zicem cele mai importante lucruri. După ce îi pierdem nu mai are nici o importanţă. Lucrurile acelea pe care le zicem când le simţim şi nu mai aşteptăm alt moment sunt cele care contează cu adevărat. Sunt cele care nasc iubiri, idei.............
Am auzit multi oameni care au tinut supărări până pe patul de moarte si apoi înainte să moară îsi cereau iertare. În viaţă trebuie să lăsăm mult de la noi, să mai facem si compromisuri. In viaţă trebuie să existe echilibrul, pierdem, câştigăm. Important e să nu regretăm. De aceea trebuie să comunicăm cât mai mult si să nu asteptăm momente prielnice. Oricând simţim că avem ceva important de spus persoanelor la care ţinem să spunem pentru că nu avem nimic de pierdut. Trebuie sa avem curaj sa spune ce simtim cu adevărat. Persoanele care tin la noi vor intelege.
Nu cred că de liste avem nevoie. Avem nevoie de încredere, putere de actiune, voinţă si înainte de toate astea avem nevoie de iubire, de dragoste pentru că fericirea e reală numai când e împărtăşită (into the wild)


pentru iulia. îţi mulţumesc.