despre un anume curaj

se întâmplă ca in viaţă să ne placă anumiţi oameni iar alţi să nu ne suporte. se întâmplă să cunoaştem oameni curajoşi şi se întâmplă să cunoaştem oameni laşi sau fricoşi. mă refer aici la oameni care nu au curajul să vorbească cu tine după ce te-ai certat cu ei sau ai avut o divergentă de părere si preferă să meargă să te bârfească sau să ţină în el până când la un moment dat izbucneş-te.
cel mai mult mă enervervează şi mă deranjează oamenii de genul ăsta, oamenii care nu au curajul să vină să vorbească cu tine daca are o problemă. ce este atat de greu ? de ce nu poate să vină să rezolvăm problema ? tot timpul am fost de părere că dacă te cerţi cu cineva rezolvă problema pe loc, nu o lăsa să fermenteze, să iasă mai urât la urmă. dacă am o problemă stau şi vorbesc cu omul ca să rezolvăm tot ce s-a intamplat. aşa mi se pare cel mai corect: dacă ai o problemă rezolv-o cu persoana respectivă nu te duce să vorbesşti cu alţii sau să bârfeşti. ce m-am săturat de oamenii de câcat care nu au ce face şi atunci îţi ocupă timpul cu cacaturi.
bine aici mai este o problema: cand vorbesti cu ăla care are o problemă cu tine să o rezolvi şi afli peste ceva timp că el nu a înţeles nimic din ce ai discutat cu el şi te cerţi pe acelaş lucru pe care credeai că el la înţeles.
deci se poate. să transformăm rozul în negru pătrunzător.

stralucesc la teorie, sunt murdar la practică

da e vorba despre mine. in ultimul timp cineva tot îmi aduce aminte de chestia asta. strălucesc la teorie. sunt chiar foarte bun si explic, si ma implic si zic cum ar trebui sa fie, dar ma pierd apoi in practică. ce simplu este sa vorbesti. sa arunci cu vorbe pozitive, negative, de ajutor, de luptă, de milă, de supărare. este usor si simplu să vorbeşti. că vorbesc orice sau că vorbesc intr-un anumit domeniu e oarecum uşor pentru mine. când nu am habar stau mai la margine şi tac şi incerc sa invăţ.
nu mai vreau sa vorbesc atat. vreau pur si simplu sa vorbesc cand am ce spune cevacu adevarat important sau cand pot ajuta. la prima vedere e usor de zis, uşor de executat. la a doua privire, la a treaia privire îmi dau seama ca ajunge cateodata sa fie cumplit. nu stiu daca din obisnuintă sau că e natura meseriei mele, pur si simplu nu ma pot opri din vorbit sau comentat doar cand chestia devine problematica. si e foarte nasol. mi-e greu sa tac. nu pot sa tac cand vad colegi de varsta mea care au păreri aiurea. nu pot sa tac si intru peste ei sa le explic ca gresesc cand până la urma e părerea lor si trebuie sa le-o accept.
de multe ori ma gandesc ca mi-ar placea sa imi cos gura. nu cred ca solutile extreme sunt cele mai potrivite dar se intamplă cateodata sa imi fac singur rau din cauza gurii. am vazut niste copii surdomuti. sunt extraordinari ce frumos comunica, ce frumos dansează din brate si ce frumos simt. si ce e cel mai tare e ca nu vorbesc.
in viata pot sa spun ca tot ce avem incepe pe cale orală. intr-o relatie după prima chestie de aspect fizic apare vorba intre cei doi. se cunosc si e totul bine. poate fii totul bine pentru un timp indelungat sau pentru mai putin timp. e urat cand apare vorba in contradictoriu. glasul si vocea si vorba care odata te alina si îţi făcea bine se transformă intr-un sentiment opus de ura de injuratura sau de lipsa de respect. aici nu inteleg. de multe ori gresesc la nivelul vorbiri si a atitudini din punct de vedere a tonului. eu m-am obisnuit sa vorbesc sincer si sa le zic de obicei oamenilor adevarul. lucrul asta de cele mai multe ori mi-a facut rau. pana la urma totul porneste din creier si din principiu si vorbim de cele mai multe ori constient. problema e atunci cand ne enerveam si suntem putin inconstienti de ce zicem. ranim. si aici e trist pentru ca după spunem imi pare rau. de ce nu ne oprim inainte de a spune ceva urat ca apoi sa nu trebuiasca sa ne para rau ?
suntem niste fiinte inzestrate cu gandire. cateodata e degeaba.

la masă

daka ne uităm la anumite filme, mai ales alea care implică şi legături de familie, observăm că cele mai importante discuţii au loc la masă. o masă rotundă, pătrată, dreptunghiulară. o masă cu doua personaje, cu o familie numeroasă, trei personaje. discuţii intre soţi, între părinţi şi copii. toate discuţie importante au loc la o masă.

avem un roman foarte frumos " moromeţii ". mai pe la început este secvenţa mesei foarte frumos descrisă şi pusă pe ecran foarte frumos de stere gulea. cred că este o linişte interioară car elucrează foarte bine. faptul că se stă jos, că totul este aranjat, că există tacâmuri. poate şi faptul că există mâncare pe masă. cred că mai mult ţine de instinct, de faptul că de mici respectăm masa şi măncarea. până la urmă acolo, la masă, ajungem cu toţi după o zi grea la munkă, după o zi la şcoală, după ce copii s-au jucat. acolo avem timp să zăbovim, să discută, să avem răbdare, să rumegăm. cred că la masă este cel mai bine să rezolvăm problemele, să găsim soluţii coerente.

la masă mai şi bem, ne mai încălzim, iubim, ne certăm, dar dintre toate rezolvăm.

in autobuz

e foarte ciudat sa te plimbi cu şi în mijlocele de transport din bucuresti. este un lucru foarte sexy mai ales cand simţi la 7 dimineaţa burta unui domn pe pelvisul tau, un domn mic şi indesat care seamănă şi face perfect ca un porc, sa nu îl jignesc, pe porc normal, o să zic un animal domestic pe care omul îl mănâncă de obicei de crăciun.

eram intr-o zi în autobuzul 79 şi mergeam în piaţa lahovari. urcă un domn de la piaţa spaniei. in uşă stătea altul şi îl bloca pe ăsta care vroia să urce. nu era deloc aglomeraţie. omul ăla bloca uşa pur şi simplu că el cobora la următoarea. normal că ăla care urca s-a enervat petru că nu putea urca şi atunci s-a răstit la cel care bloca uşa. ce putea să zică ăla într-o ţară ca românia ? domne că trebuie să cobor la prima!nu te mai luat de oameni daca nu le cunoşti situaţia. vrei să îţi arăt foile că acum m-am extermat că am avut o comoţie celebrală ?

mi-a venit să izbucnesc în râs, un râs plâns. la noi în românia este o armă asta cu operaţia mai ales. dacă eşti operat poţi face orice, ţi se poate permite orice. eu nu zic că oamenii spun că sunt operaţi intenţionat sau că iau in bătaie de joc sănătatea lor, dar mi se pare că e prea de tot. mă gândeam la o chestie: eu tot dau la emisiune duminică diferite cazuri de copii care au probleme de sănătate. adică sunt copii de 4-5 ani care au facut 4-5 operaţii, sau au probleme cu sângele şi din 3 în 3 săptămâni trebuie să îşi facă analize la sânge şi să meargă să îi injecteze alt sânge prin branule. păi cu ăia ce facem ? ăia ce ar trebui să facem ?

nu cred că soluţia pentru a sta pe scaun sau a fii civilizat este să ne " dăm mari " cu sănătatea. cred că trebuie să încercăm ceva mai mult. cred că noi tinerii sunt destul de cu picioarele pe pămînt şi suntem conectaţi la realităţiile zilei. trist este că cei mai mulţi dintre pensionari nu mai sunt. am vazut pensionari care s-au ridicar să cedeze locul tinerilor. nu toţi sunt la fel.

o altă poveste tot aşa cu un tânăr vs pesnionar. eram in autobuzul 86 şi un băiat vorbea la telefon cu o prietenă şi încerca să o calmeze. nu vorbea foarte tare. era bine ce făcea. la un moment dat se întoarce o doamnă trecută de 60 de ani şi începe să ţipe la el să nu mai vorbeascp aşa tare şi că pe ea nu o interesează ce vorbeşte el aşa că să nu mai vorbească, să aştepte să coboare şi să îşi rezolve problema după ce coboară. chestia e că nu injura, nu vorbea urât. doamna pur şi simplu era deranjată de faptul că ăla vorbea prea tare.

chiar nu înţeleg de ce sunt deranjaţi aşa de tare pensionari de tineri ? până la urmă cred că ar trebui să se bucure că noi nu ne-am născut într-un regim de represiune şi suferinţă. normal că unii nu au apucat să se schimbe dar până la urmă acum pot face nişte lucruri pe care inainte nu au putut. poate dacă nu ar mai fi ipohondri ar fi mai bine, ar fi mai sănătoşi, ar fi mai fericiţi.

de ce mama ?

ma uitam la un film intr-o zi. unii vroiai să îl omoare pe un smecher. ăla ţipa după maică-sa. mă întreb de ce înainte să moară un om, nu conteaza in ce fel, de cele mai multe ori strigă după mamă. nu că este un lucru rău dar mi se pare o chestie foarte frumoasă. adică de ce nu strigă după altcineva ? după tată ? un frate ? un prieten ?
oarecume normal. stăm în burta mamei, sugem de la sânul ei. e foarte normal să strigăm după mama. cred că oricât eşti de certat cu mama ta, când te afli aproape de moarte o vrei lângă tine, o vrei la capătul patului tău.
cred că trebuie să respectăm mai mult femeile şimai ales mamele, mai ales că în România există o umilire a femei pur şi simplu că este femeie. trist ca multe alte lucruri in România.

în civilizaţie

m-am intors acum 2 zile din belgia. a trebuit sa ducem, impreună cu un prieten, ceva pentru cineva ( carne vie si nişte droguri) acolo si am stat cateva zile in vacanţă. Am vazut ce înseamnă cu adevărat civilizaţie şi bun simţ. Este incredibil. Romania este pe altă planetă. Sincer nu merităm să fim civilizaţi. Nici nu am intrat în ţară bine şi deje erau blocaje. Incredibil.
excursia a fost cu maşina. am facut 5000 de km şi am vazut o mulţime de lucruri frumoase. este atât de simplu acolo. cel mai mult am stat în belgia. în primul rând este foarte frumos şi curat. Am vazut şi acolo câcat de câine pe stradă sau cutii de bere aruncate pe jos dar nu îţi era scârbă pentru că erau chestii izolate. Nu puţea strada, nu erau murdare casele, nu îţi cade tencuiala în cap. Lumea de acolo este incredibil de civilizata. Dacă nu înţelegi ceva şi întrebi ţi se explică, lumea zâmbeşte, ai tot felul de pliante de informare, sunt oameni special angajaţi pentru turişti care se plimbă cu seagway şi te ajută. Am facut un tur al oraşului si după care am luat-o pe jos. E foarte frumos. Au nişte biserici extraordinare, frumos construite, sculptatea. Am vizitat o expoziţie Dali, am cumpărat o grămadă de ciocolată. Am fost la muzeul lor de artă. Incredibil. Nu e ca la noi la tară cu 2000 de oameni de pază şi restul câcaturilor. Puteam face fotografii, puteam vorbi liniştiţi, erau 10 oameni de pază în tot muzeul. E totul atât de simplu acolo.
după bruxelles am fost îm bruges. am facut un tur cu bărcuţa. a fost foarte frumos şi lin. am cunoscut o româncă. foarte bine fata.
după bruges am fost in Knokke-Heist statiunea lor de lux de pe coasta marii nordului. foarte frumos si curat. nisipul nisip, apa apă, oamenii oameni.
un lucru care ma marcat au fost oameni si bicicletele. In Knokke am vazut oameni cu haine de la pierre cardin sau armani pe biciclete. Fară fitze, fără figuri. Erau liniştiti, la locul lor. În Knokke am vazut primele maşini de lux adevărate. Până atunci chiar nu am vazut. Şi în bruxelles si in bruges am vazut maşini simple si vechi. Omul la care am stat noi avea 2 masini: 1 golf model 1 şi un renault kangoo modelul 1. În schimb omu avea 13000 m2 pământ şi o super casă. Aia este civilizaţie nu ca la noi în ţară tot omu care a fost la căpşuni sau a reuşit să facă şi el un ban îţi ia repede vreo 2 maşini de teren şi o casă ca să vadă lumea. In românia prostia e grămadă. Nu merităm să fim civilizaţi. Merităm să avem mediocritatea şi retardismul ăsta în ţară.

După ce am plecat din belgia am stat doua zile in austria, la viena. Şi acolo este foarte frumos si civilizat. Sunt foarte mulţi turisti şi în viena dar nu e mizeră. E un oraş curat şi frumos. Am fost în stefanplatz si la schombrun. Foarte frumoase clădirile din viena şi mai ales seara când sunt luminate. Încă un lucru care există în viena faţă de românia este că poţi găsi clasa de mijloc. Adică dacă vrei găseşti lucruri şi iefine şi mai scumpe şi foarte scumpe găseşti. trebuie doar să ştii în ce magazin să intri. la schombrun am fost să vizităm gradina zoologică. foarte frumos şi curat, animalele îngrijite şi curate, nu miroasea rahatul animalelor să nu poţi să stai să te uiţi la ele. cel mai urât miroase la elefanţi. In rest am vazut o grămadă de animale frumose.

Un lucuru care ma lasat mască de la început de când am ieşit din ţară a fost gradul de împădurire din ungaria, austria, germania şi belgia. Incredibil. Oricum bruxelles a fost desemnat cel mai verde oraş din europa. şi pe bună dreptate. pământul de lângă autostrăzi este plin de copaci. şi unde nu sunt copaci sunt plantate lanuri de porumb şi grâu.

simţi o tristeţe când eşti acolo şi te gândeşti că trebuie să te întorci în ţară. te simţi trist când din 10 cerşetori 8 sunt români. îţi vine să vomiţi pe nişte parlamentari când vezi cât de simplu e să fii civilizat şi corect. îţi vine să baţi nişte băieţi de ne conduc când vezi cum poţi să cureţi aerul cu nişte copaci plantati unde trebui.

romania este o ţară tristă şi infectă ? NU. nu românia ci OAMENII care o populează. normal că nu generalizez dar majoritatea e formată din mediocritate, iar mediocritatea înseamnă prostie şi regres.

despre curvasaraie

ma uitam pe strada intr-o zi c-am ce maşini se plimbă pe străzile din bucureşti. ma uit zilnic la fete aranjate, cochete, tot felul de pitzipoance. vad cum anumite fete întorc capul după anumite maşini, telefoane, haine. ma gandesc cum pot unele fete sa umble, sa fie prietene, sa facă sex cu anumiti băieti doar pentru că ei posedă un anumit portmoneu cu carduri, banii, mai simplu resurse financiare. dacă analizez mai bine problema se pune altfel: cine face curvăsăraie fetele că umblă cu ăia pentru bani sau aia ca trebuie sa le atraga cu bani pe fete ?
nu stiu care este raspunsul corect. pana la urma fiecare face ce vrea. dar ma gandesc la ce gandesc fetele alea după ce ies cu unu si după catevca săptămâni (daca e combinatia asa lunga) le dă eject. au vreo greutate pe suflet că doar au fost nişte obiecte ? nu cred ca au nici o problema.
mie imi place cum vorbesc fetele si băietii. fetele se intalnesc si vorbesc care are bani mai multi, care ce maşina are. băieţii vorbesc dacă ia tras-o lui aia sau celelaltei, care a mai trecut prin patul lui. pana la urma cred ca e o chestie de nuanta. :)

unde încep si unde se termină lucrurile

ma gandeam cum incepe totul! oare noi stim cand incep actiunile din viata noastra ? suntem constienti de ele ? pana la urma noi daca vrem sa mergem undeva inseamna ca in momentul ala incepem ceva sau acel ceva a fost inceput de mult ?
ma gandeam cu se termina totul! noi hotaram cand se termina totul ? sau undeva in trecut s-au adunat anumite chestii care au adus inevitabil finalul ?
acum 1 saptamana am fost la filmarea unui coleg. este un film in care actiunea se intampla intr-un spital. era acolo si un stetoscop. l-am luat si mi-am ascultat inima. foarte tare. mi-a placut. in schimb m-am simtit putin ciudat. chiar bate! :) chiar am inima. as vrea ca cei care zic că sunt un om rau fara inima sa vina să o asculte. bate foarte frumos. :) daca vrea cineva as incerce aduc eu stetoscopul veniti voi cu urechile. :)
ma gandeam într-o zi la un perpetuum mobile perfect. un lucru sau obiect care sa nu se termine niciodata. un obiect care sa stim cand incepe dar să nu ştim niciodată când se termină.
ce e mai important începutul lucrurilor sau sfârşitul lor ? se zice că prima impresie contează. mi se pare o prostie. după părerea mea prima impresie nu trebuie sa conteze niciodata. nu sunt extremist. conteaza prima impresie dar nu foarte mult. e mai mult aşa de impresie fizică şi artistică. în schimb sfârşitul e foarte important. până la urmă la sfârşitul unei relaţii, unui lucru, unei vieţi poţi să tragi concluzi concludente, importante, adevărate. atunci cunoşti omul, situaţia, atunci poţi să spui da sau nu, atunci poţi să râzi sau să plângi cu adevărat pentru ce pierzi sau pentru ce câştigi. consider ca atunci ai majoritatea ideilor unui om, vezi intregul dintr-un om, cunoşti acţiunile care le-ai făcut împreună cu el, încercările prin care a-ţi trecut. la sfârşit vedem ce am lăsat în urmă. acolo, la capătul drumului ne întoarcem capul să vedem ce am lăsat în urmă. cred că atunci, înainte să murim, vedem cine suntem cu adevărat.

prea multe ganduri

cred ca defectele mele cele mai mari sunt că nu ştiu sa vorbesc si sa inţeleg, să ascult şi sa raspund. sunt un om guraliv. imi place sa vorbesc mult. cred ca de cele mai multe ori spun lucruri care conteaza si care au o importanta pentru oameni pentru care le spun.
imi dau seama ca sunt lucruri pe care le spun si nu ajută de loc pe nimeni chiar daca eu cred ca le spun cu scopul de a ajuta. ce mica e diferenta dintre rau si bine, dintre pasiune si ura. totul tine de o secunda, de un gest, de o privire, o grimasa, totul tine de nimicuriile din jurul nostru. nimicurii care fac lucrurile importante, lucruri care conteaza foarte mult si care, dupa un timp ne dam seama ca au fost niste cacaturi si ca au stricat totul in loc sa creeze. secundele, clipele. traieste clipa zicea cineva. degeaba daca o traiesti singur. Mai urât este când eşti singur chiar dacă ai pe cineva lângă tine. Avem langa noi atati oameni si de multe ori nu ne ajuta cu nimic nici unul. Pana la urma tot singur te descurci de cele mai multe ori. Si pe urma te intrebi : de ce mai am nevoie de cineva atata timp cat nimeni nu ma ajuta ? chiar pare adevărată vorba aia : daca vrei să faci ceva klumea fă-o tu nu lăsa pe alti. Cel mai bine e să nu mai depindem de nimeni. Acesta este un lucru foarte greu. Trebuie să avem încredere în ceilalţi şi să sperăm că ceilalţi au încredere în noi.

destinul meu de pana acum este unul fericit. spun asta pentru ca atat profesional cat si sentimental am tot ce imi trebuie. Am reusit sa cunosc o persoana care mă intelege, care a incercat sa ma inteleaga si care apoi a avut rabdarea sa stea sa imi explice unde gresesc, de ce nu este bine ce fac, sa ma înveţe sa iert si sa fiu mai răbdător. Este extraordinar sa stii ca cineva îşi răpeşte din timpul lui pentru tine. Si eu cum raspund la toate astea ? ca de obicei: cu noroi, cu prostie, cu frica, cu raceala. De multe ori am impresia ca ştiu oamenii, şi le stiu obiceiurile. Cat gresesc. Nu sunt in stare sa stiu ce trebuie sa ii fac unei persoane pe are o iubesc. Nu stiu sa protejez o inima care da totul si de multe ori nu cere nimic decat lucuri simple si normale. De ori îmi dovedesc cât sunt de copil si că maturitatea deocamdată stă doar lângă mine nu şi se manifestă în mine.

Vi s-a intamplat sa va saturati de voi ? sa vreti sa iesiti din corpul pe care il aveti si sa mergeti in altul ? pur si simplu sa va schimbati asa de la o zi la alta ? mie mi se întamplă des. M-am saturat de mine, de prostiile mele, de raul care il fac. Paradoxul face ca si atunci cand vreau sa ajut sau sa alin cu o vorba buna chiar si atunci ranesc. Spun prea mult sau tac, nu inteleg, vreau explicatii prea multe, ma pierd în generalităţi. De curand mi-am dat seama unde gresesc si de ce am probleme. E simplu: singurele probleme care le am sunt cele create de mine. Sunt problemele are mi le fac singur. In rest chiar nu am nici o problema. Ma uit in jurul meu si vad oameni cu adevarate probleme, oameni care nu au nici o vina pentru ce li se intâmpla sau pentru ce li s-a întâmplat. Problemele mele sunt cele create de mine.

De cand mi-am dat seama de asta încerc sa caut rezolvări. Şi am găsit. Sper ca să le pun si în practică. Trebuie sa recunosc că am fost ajutat de o persoana matură, care în acelaşi timp este şi diferită şi asemănătoare mie. O persoană căreia îi mulţumesc pentru că m-a iertat de atâtea ori si că a avut răbdare cu mine.

Frământăriile din mine nu sunt deloc bune, dar cred ca ele trebuiesc să existe. De multe ori în loc să mă scoată din probleme mă adâncesc. Gândesc lucruriile si situatiile prea mult, mă adâncesc in ele, mă supăr, pierd timp preţios pe câcaturi, las factori externi să mă influenţeze. Am uitat de instinct. Si atunci când imi aduc aminte de el îl întrebuinţez în mod greşit. Am uitat tocmai pentru că mă pierd in detalii aiurea si că mă frământ pentru inutilităţi si când trebuie cu adevărat să mă implic şi să fiu atent sunt de multe ori epuizat si nu mai am răbdare. Este lipsa mea de acţiune şi implicare.

Mă gândesc acum la un lucru pe care aş vrea să îl înţeleg mai bine. De ce oameni zic adevărul si sunt sinceri numai după ce ceilalti îi enervează sau le zic ceva rău ? Părerea mea este că de multe ori cele mai mari adevăruri se zic le nervi si supărări. Normal că nu este aşa tot timpul. Oameni care sunt sinceri si corecti îţi zic direct ce vor si ce simt. Mie imi place enorm chestia asta. Când mă cert cu cineva şi începe ăla să îmi zică ce simte cu adevărat pentru mine. E foarte tare. Cred că situatile astea se întâmplă dintr-un cauză foarte simplă şi clară : lipsa de comunicare. Eu încerc când am o problemă să o rezolv cu persoana respectivă cât mai repede. Vorbesc cu el, îi explic cum văd eu problema, îmi explică si el, si de cele mai multe ori la sfârsitul zilei rezolvăm neintelegerea. E mai trist când incerc sa explic problema celuilalt şi el nu înţelege.

Sunt de acord cu ce zice Blaga despre cunoaşterea paradisiacă (de a potenţa misterul, logicul, raţionalul) si cea luciferică ( nu are ca scop desluşirea misterului ci amplificarea, adâncirea acestuia). Cred că de multe ori nu trebuie sa analizăm atât, nu trebuie să ne frământăm atât. Pentru că dacă facem asta, dacă încercăm să aflăm lucruriile în toată adâncimea lor pierdem. Pierdem lucruriile care contează cu adevărat. Unele lucruri pur si simplu trebuie sa le luăm cum sunt, nu trebuie să vorbim mult despre ele. Câteodată ne ajunge doar o respiraţie, o privire, o atingere, o adiere pentru a înţelege. Nu avem nevoie de atâtea explicaţii. Lucrurile bune pur şi simplu se întâmplă. Iubirea pur şi simplu se întâmplă. Cunoaşterea paradisiacă vine după ce iubirea nu se mai întâmplă şi începi să sapi.

Şi sapi atât încât ajungi, de multe ori, să rămâi singur. Până la urmă ce înseamnă singurătatea asta ? Nu ştiu. Ştiu doar că e de câcat să fii singur numai că în acelaş timp cred foarte tare că trebuie să fim singuri în anumite perioade a vieţii. Te speri puţin la început. Cred că atunci când rămâi singur totuşi există cineva cu tine : există Dumnezeul tău. Îl iei în suflet şi începi să îi pui întrebări, să încerci să găseşti explicati. Nu ştiu dacă primim răspunsurile bune. La un moment dat ne oprim. Ce ne facem să ne oprim ? Încă nu ştiu...................................... cică trebuie să pierdem persoanele dragi ca să ne dăm seama ce reprezintă pentru noi cu adevărat. o fi adevarat ? sunt atâţi nu ştiu în viata mea pe care nu îi doresc.

Un lucru pe care încă nu îl înţeleg : de ce trebuie ca între doi prieteni apropiaţi diferenţa să o facă nişte vorbe ? De ce ne legăm si ne schimbăm toată atmosfera plăcută doar din cauza unor cuvinte aruncate ? De ce sunt asa importante cuvintele ? Până la urmă contează că îl auzi, că îi simţi respiraţia, că te bucură enorm vocea aia care tânjeşte să fie lângă tine. Şi apoi ? el zice ceva şi cade castelul de bucurie si intervine o prăpstie de supărare si întuneric. Cred că la sfârşitul zilei trebuie să stai lângă acel om care te iubeşte şi să îl înţelegi, să accepţi micile lui glume şi să treci repede peste ele ca să nu uiţi ce vroiai să îi spui. Ratăm lucruri valoroase doar pentru că am înţeles greşit, doar pentru că am crezut că ne persiflează. Poate că de multe ori ratezi să-i spui lucrul pe care vroiai să il spui de când te-ai despărţit de el/ea dimineaţă, să îl ţi de mână si să îi sopteşti la ureche: te iubesc.

e dimineata

buna dimineata
sunt la munca. transmit ceva box. o laba. citeam pe liternet.ro niste comentarii de filme. unele bune, unele rele. ma gandeam ca ne dam atat cu parerea. pana la urma cred ca cel care ar trebui inainte de toti sa isi dea cu parerea este regizorul. sa ne spuna el de fapt ce a vrut sa ne spuna si sa vedem noi dupa daca am inteles ceva. si scenaristul si dop-ul apoi. mi se pare ca baietii astia isi dau cu parerea de cele mai multe ori eronat. dar ce mai conteaza. important e sa se scrie si sa se vorbeasca.
nu prea am idei la ora asta. oare ce se poate vorbi la 4 dimineata ?
pupicile racoroase ale diminetii sa va incalzeasca inima.

dezumanizarea

Avem o zicala care se zice in anumite momente: "trebuie sa fim oameni". eu imi pun intrebarea: dar nu suntem oameni ? de ce trebuie sa fim oameni daca noi oricum suntem oameni ?

Am vazut zilele trecute doua filme " there will be blood" (daniel day lewis si paul dano puştiul afazic din little miss sunshine) si "the beach" (leonardo di caprio si virginie ledoyen). In amandoua am intalnit dezumanizarea oamenilor din diferite motive, corecte sau gresite.

Motive corecte sau gresite suna putin aiurea. Ce motive corecte poti sa ai sa te dezumanizezi ? Exista tot felul de nenorociri, tragedii in viata pe care nu suntem pregatiti sa le infruntam. Si daca in momentul acela nu ne gasim echilibrul, usor, usor incepem sa pierdem omul din noi. Cred ca toti ne nastem cu un destin pe care daca suntem destul de puternici si destepti reusim sa il mai schimbam. Important e daca mai avem pe cineva langa noi. E greu sa treci prin necazuri singur. E greu sa te framanti singur, sa suferi in tine pentru ca incepe sa se adune in tine tot felul de sentimente contradictorii. Incepi sa vezi in mare parte rau, sa crezi ca ceilalti au ceva cu tine, sa nu mai iti gasesti echilibrul.

Ma uit de multe ori in jurul meu la oamenii din tramvai, autobuz, metro si vad ca nu mai stiu sa zambeasca. Ca sunt tristi. Simt de multe ori că există o teribilă, insaţiabilă nevoie de urât şi depresie, de cruzimi vizuale şi de limbaj, de nuditate, cinism, perversitate şi exhibiţionism. Lumii ii este greu sa ierte si de aici este tot mai nervoasa, iese tot mai mult din conditia lui simpla, aceea de om. Oamenii incep sa isi piarda sufletele.

Pierdem prieteni, pierdem oamenii de langa noi pentru ca nu stim sa facem compromisuri. Oamenii au inceput sa devina din ce in ce mai vanitosi şi sa fie insetati dupa putere, glorie, bani lucruri care anihilează orice urmă de omenie şi viaţă. Incep sa creada ca daca au banii li se permite orice. De multe ori fac niste afirmatii fara sa isi dea seama de repercusiuni. Cred ca lucrul care ne dezumanizeaza cel mai repede sunt banii.

Dezumanizarea incepe fara sa ne dam seama. Astazi facem o prostie si credem ca nu a deranjat pe nimeni. Maine castigam mai multi bani si creste valoarea (falsa si mincinoasa) noastra. Uitam de unii, desconsideram pe alti si cand ne este cel mai greu viata ne arata cata nevoie avem de ceilalti si cat de mult ne-am indepartat de ce am fost odata. Tristetea face ca cei care sufera primi sunt tocmai cei mai apropiati oameni. Parintii, fratii, iubitele sau iubitii. De cele mai multe ori ne intoarcem cand este prea tarziu, cand de cele mai multe ori nu mai conteaza. Unele pete raman orice detergent ai folosi.

Cred ca doua lucruri trebuiesc neaparat in viata: echilibrul si celalalt. Sartre se intreaba in "cu usile inchise" daca infernul pentru noi sunt ceilalţi ? De multe ori da. Ceilalti ne fac viata grea si urata, ne fac sa fim mai putin oameni si mai mult instincte primitive. Dar, cu toate astea, trebuie sa iertam, sa traim, sa vedem si sa fim oameni. De multe ori cadem. Important este sa cautam sprijin si sa nu ne chinuim singuri . Trebuie sa existe comunicare si rezolvare pasnica pentru orice. Trebuie rabdare si atentie.

Cred ca trebuie sa fim fericiti cu ce avem si sa incercam sa fim in primul rand corecti cu noi. Apoi sa intelegem ca in viata mai trebuie sa facem si compromisuri si ca nu putem sa fim oameni in adevaratul sens al cuvantului decat daca il avem pe celalalt langa noi. Trebuie sa iubim si sa iertam.

„ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea coli­bei tale te face fericit " ( moara cu noroc - ioan slavici )

de ce avem nevoie de moarte ?

Acum ceva timp am vazut un film: "the bucket list" (cu morgan freeman si jack nicholson) în care este vorba de doi oameni, in primul rând necunoscuti si apoi diferiti, care se întâlnesc intr-o rezervă de spital. Cu greu încep să comunice şi din una din alta cei doi ajung să facă o listă cu anumite lucruri pe care vor să le facă înainte să moară. Desi aparent foarte diferiti unul de celalalt, ei descopera ca au mai multe lucruri in comun: nevoia neimplinita de a se impaca cu ei insisi, deciziile pe care le-au luat in viata si dorinta intensa de a-si petrece timpul care le-a mai ramas facand tot ceea ce si-au dorit candva. Aici cu o idee mai veche a lui Carter (freeman) cei doi fac o listă cu dorinte neîmplinite. Ca urmare, ignorand dispozitiile medicilor si bunul simt elementar, cei doi pleaca de la spital si pornesc la drum in cea mai mare aventura din viata lor. Cei doi se vad confruntati cu dificilele intrebari si raspunsuri ale vietii si, fara sa-si dea seama cum, devin buni prieteni.
Zilele trecute am vazut un alt film " my life without me" (cu amanda plummer si mark ruffalo) în care Ann de 23 de ani, este casatorita, are doi copii si duce o viata modesta de familie, intr-o rulota, instalata in curtea mamei. Cand afla ca sufera de o boala incurabila, tumoare la ambele ovare, si ca mai are doar doua luni de trait, Ann incearca sa traiasca in acest scurt interval, cat intr-o viata intreaga. Ea face o listă cu lucruriile pe care vrea neapărat să le facă. Aproape toate lucruriile tin de familia ei. In film apare si alt bărbat de care ea se îndrăgosteste si cu care are o relatie. În finalul filmelor Carter si Ann mor.
De ce v-am spus toate astea ? vreau să vă întreb ceva: de ce avem nevoie de accidente, boli, depresii, moarte ca să le spunem celor pe care îi iubim ce simtim pentru ei ? de ce trebuie să asteptăm ca viata sa ne dea un ultimatum pentru a ne pune in miscare ? de ce nu avem curaj să le zicem celor pe care îi iubim ce simtim cu adevărat ?
Trebuie sa recunosc că si mie mi s-a întâmplat. După ce am fost operat ( nu era o operatie mare, dar importantă pentru mine pentru că am suferit de-a lungul anilor foarte tare din cauza bolii si vroiam sa scap odată) am fost dus la reanimare, un loc foarte infect. Acolo, la un moment dat, când am început să devin constient, au venit părinţii mei la mine. Si au stat aşa putin. După ce ei au plecat mi-am dat seama cât de singur sunt şi că vreau sa îi am lângă mine toată viata, să le zic atâtea lucruri, să-i sun pe fraţii mei să le zic cât de mult îi iubesc. Mi-am dat seama cât sunt de fricos să le zic ce simt pentru că m-ar putea considera slab. Când eram acolo în spital mă gândeam la câte puteam să fac, la câte o să fac după ce mă fac bine, că voi iubi mai mult, că mă voi distra mai mult. Unele lucruri la care m-am gândit atunci le-am si pus în practică. La celelalte încă lucrez.
Când mă gândesc putin înapoi, atât la mine cât şi alti oameni, îmi dau seama cât suntem de laşi, fricosi, că nu ştim să ne bucurăm de cele mai simple lucruri şi că trecem foarte usor peste anumite sentimente. Că nu ştim să îl preţuim pe cel pe care îl iubim, doar după ce nu mai este. Că am vrea să ii zicem atâtea lucruri. De ce suntem asa de slabi? De ce nu suntem în stare să simţim mai mult şi să vorbim mai puţin ?
Cu tristete trebuie să recunosc că si eu fac lucruriile astea. Am atâţia oameni frumoşi lângă mine şi nu îi preţuiesc deloc. Nu ştiu să îmi preţuiesc prietena la adevărata valoare, să îi ofer linişte pentru că..............nu stiu. cred că o să îmi dau seama când nu o sa mai fie. Oricum unii oameni rămân în sufletul meu toată viata.
Chiar asa de mult contează să facem liste, să programăm totul ? de ce trebuie să fim singuri ca să ne dăm seama că trebuie să iubim oamenii ? Este atât de simplu să avem încredere, să avem pe cineva lângă noi, cu care să vorbim, să ne bucurăm. Mi-ar plăcea să fiu ca si nepoata mea, Daria. Are 2 ani si are inocenta aceea specifica copiilor. Pune intrebăriile cele mai frumoase. Si e atât de sinceră. As vrea sa fiu mai sincer cu mine în primul rând. Să nu mai îmi fie frică să le zic oamenilor pe care îi iubesc ce cred cu adevărat.
Cei care mă cunoasteti o să imi spuneti ca iar vorbesc filozofic si că important e să le pun in practică. Da, asa e. Aveti dreptate. De multe ori spun multe lucruri pe care nu mi le asum. Dar eu cred că oricine se poate schimba. Greu, usor. Cu răbdare o să mă schimb si eu. O sa actionez mai mult si nu o să-mi mai fie frică. Contrar ce arăt în viata de zi cu zi, chiar iubesc oamenii. Iubesc oamenii pentru că sunt paradoxali. Si din toate paradoxurile si diferentele ne nastem noi ca si oameni. Normal că pe lângă iubire există si suferintă. Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii... zicea Octavian Paler. După părerea mea asta ne formează pe noi ca şi oameni: suferinta si încercăriile. Liniaritatea e frumoasă dar plictisitoare.
E foarte important să facem lucrurile la timpul lor. Să nu aşteptăm niciodată. Pentru că de multe ori paradoxul vietii face ca să-i pierdem pe acei oameni cărora vrem să le zicem cele mai importante lucruri. După ce îi pierdem nu mai are nici o importanţă. Lucrurile acelea pe care le zicem când le simţim şi nu mai aşteptăm alt moment sunt cele care contează cu adevărat. Sunt cele care nasc iubiri, idei.............
Am auzit multi oameni care au tinut supărări până pe patul de moarte si apoi înainte să moară îsi cereau iertare. În viaţă trebuie să lăsăm mult de la noi, să mai facem si compromisuri. In viaţă trebuie să existe echilibrul, pierdem, câştigăm. Important e să nu regretăm. De aceea trebuie să comunicăm cât mai mult si să nu asteptăm momente prielnice. Oricând simţim că avem ceva important de spus persoanelor la care ţinem să spunem pentru că nu avem nimic de pierdut. Trebuie sa avem curaj sa spune ce simtim cu adevărat. Persoanele care tin la noi vor intelege.
Nu cred că de liste avem nevoie. Avem nevoie de încredere, putere de actiune, voinţă si înainte de toate astea avem nevoie de iubire, de dragoste pentru că fericirea e reală numai când e împărtăşită (into the wild)


pentru iulia. îţi mulţumesc.

cat de departe putem merge ?

buna ziua la toata lumea
am vazut un film zilele trecute (irina palm) in care o familie avea copilul foarte bolnav si trebuia sa îi facă un tratament care putea sa-l salveze in melbourne, australia ei fiind de undeva din anglia. copilul are si o bunică care îl iubeste foarte mult si ar face orice pentru a-l salva. normal ca părintii sunt somerii pt ca stau toata ziua la spital cu copilul. de aici rezultă că nu au banii necesari pentru a plătii costuriile pentru tratamentul copilului lor. intr-o zi bunica trece pe lângă un pub care avea un anunt pentru o slujba de asistenta ( hostess). naivă intră intr-un club erotic din oras. la inceput mai greu dar apoi din ce in ce mai bine ea devine cea mai buna masturbatoare din oras. adică vin băietii veseli, isi bagă penisul intr-o găurică si ea incepe să-i masturbeze. face asta si reuseste să strângă banii pentru nepotul său. normal ca filmul este mai stufos dar nu despre asta vreau să vorbesc.
vreau sa vorbesc despre cat de departe putem merge spre a ne ajuta aproapele ?
oamenii in general au tendinta să eticheteze oamenii, să îsi dea cu părerea despre ceilalti. de ce ? pentru ca este usor să vorbim si să ne dăm cu părerea. s-a intrebat cineva inainte de a critica pe unul sau pe altul de ce oamenii aia au ajuns sa faca ce fac ? nu cred ca se intreabă nimeni.
la fel ca si cu băietii aia doi din titan care si-au pus lanturiile de gât si s-au aruncat de pe bloc. toată lumea a început sa zică că erau niste drogati, probabil homosexuali. credeti ca a interesat pe cineva de fapt de ce au facut chestia aia cu adevărat ? eu cred ca nu. in primul rând băietii ăia doi nu mai avea părintii de câtiva ani buni, trăiau cu bunica lor. nu aveau o educatie bună. nu i-a sprijinit nimeni, lumea îi eticheta. au ajuns sa se sinucidă pentru ca au crezut că o sa le fie mai bine. poate le este mai bine. poate nu. nimeni nu poate stii.
suntem un popor c-am de cacat. nu stim prima data să întrebăm sau să ne interesăm de ce au ajuns unii cum au ajuns. cred că ar trebui sa facem asta. pentru ca atunci am stii cu adevărat cum stă treaba. multi chiar nu au de ales. uitati-vă la boschetarii aia din canale. stiti ce s-a întâmplat cu majoritatea ? au stat in orfelinate unde erau abuzati sexual, violati si la 18 ani aruncati afara să îsi gaseasca de muncă, să plece de acolo. unde era sprijinul lor din adolescentă ? unde erau povestiile care trebuie sa le stie un copil ? nu erau nici unde. probabil seara când trebuiau sa li se citească povestii îi futeau unii in cur de nu mai intelegeau nimic. si pe urmă, noi oamenii scoliti, ne uităm ca la ultimi cacati si credem ca suntem superiori lor ? v-ati intrebat de ce au ajuns acolo ? nu cred.
am putea sa ajutăm oamenii ăstia ? cat de departe am putea merge pentru familia noastră ? am face ce făcea irina palm ? cred ca câteodată in viata trebuie sa facem sacrificii adevarate. nu din acelea fatarnice, doar de ochiul lumii. cineva scria ca eroi sunt aceia care fac ce trebuie, când trebuie indiferent de consecinte. normal că unora li se pare injositor. cred, totusi că in viata nu faci numai lucruri care iti plac. dar pentru familia ta, copilul tău, prietenul tău trebuie sa te sacrifici daca e nevoie. ce zice lumea despre asta ? chiar nu conteaza. atâta timp cât eu stiu că am fost corect cu mine si ca am facut-o pentru a face un bine restu chiar nu contează.
cred ca in lume sunt multi asemeni irinei palm care sunt dispusi sa faca orice sacrificiu. pana la urmă de ce trăim ? să avem banii, femei, mancare, distractie ? eu cred ca nu pentru asta trăim. eu cred ca trăim pentru a fii fericiti si pentru a-i ajuta pe ceilalti când au cu adevarat nevoie, de a face pe cineva să râdă, si a întinde o mână când e nevoie. restu sunt nimicuri care se pierd la fel ca toate nimicuriile.
suceese nebănuite :)

sa vorbim despre lucruri care conteaza

buna ziua buni prieteni!
acesta este blogul meu si as vrea sa discutam in el de una, de alta, sa ne dăm cu părerea si sa tragem concluzii.
asa ca primul topic vreau sa fie despre lucruri care conteaza cu adevarat. sper sa nu inchideti pagina la fel de repede cum o s-o deschideti. vreau sa imi lasati cate o părere, câte o idee.
mersi mult si fir întins. :)